Abis și înălțare

Săpînd prăpastia

nu faci decît să mă

ridici spre cer.

și iubindu-mă,

îți semenezi liniștit

calea spre abis.

Tu să taci!

Căci tăcerea ta,

fascinează a mea cădere

ș-apoi…

abisul tău e propria-mi

claritate.

Mălina Olinescu – Tango to Evora

E cea mai frumoasa,ca din poveste,
D-un baiat aleasa,el o iubeste,
Dar blestem apasa pe-a lor iubire,
Noaptea cand se lasa,el nu va mai fi.

Fata e dorita impotriva firii,
De un zeu ravnita,Zeul Iubirii,
Va fi despartita,din razbunare,
Va fi pedepsita,fiindca nu l-a vrut.

Sangele din trupul baiatului
Zeul il va lua in puterea lui,
Sa-l ascunda in vii chiar l-asfintit,
Fata toata viata o sa zdrobeasca
Strugurii sub talpa sa mi-l gaseasca,
Intr-un bob de strugur’ pe al ei iubit.

Visare?

Iubesc

să-mi cînt visarea

sub colț de stea albastră

tragînd însetată din seva

cristalului uitării.

Cred

în aripile noului

cavou cu miros de scortisoara

dulce.

Acum că ninge, zîmbești feeric

chiar de îți arunc

Priviri tăioase.

și cîntă…

Cîntă mîinile noastre

in gerul lui ianuarie.

Să vorbească tăcerea,

Nu mă întrerupe atîta!

20.01.10

Monocrom

Cred
Şi simt
Că viaţa mea amoroasă
E ca o tablă ruginită
De şah
În care toate piesele agregatului
Sunt dispuse ca la tribunal
În mod circular
Şi toată populaţia
Fixează invectiv,
Cu privirile hotărâte
Un nebun
Care visează să sară subit
La cealaltă culoare
A sufletului.

Gînd dezgolit sau.. Priviri

E zi de lucru. Toată lumea e grăbiă, aiurită, diferită! Trebuia să iau și eu prînzul înainte de a merge la serviciu și mă bucurasem că aveam timp destul pentru a o face în linște.

Deși îmi promise să-mi aducă comanda în 15 minute, chelnerița înîrziase destul încat să pot analiza flămîndă, privirile tuturor celor ce veneau, plecau sau pur și simplu erau prezenți.

Cît de mult te poate da de gol o privire!

Negrul ochilor bătrînului era obosit și împăienjenit de griji, pe cînd ochii ei, femeii trecute de 40, strigau că doresc atenție. Am scos oglinda și am pus-o pe masă, însă nu am deschis-o…

Încercam să examinez privirea fetei de vis-a-vie ce era însetată de..el! Era luciasă, strălucitoare, lunecoasă cu toate că acesta continua a privi în jos, spre mainile crăpate de vînt. Ochii săi vorbeau că nici măcar nu auzea entuziasmul fetei, așa că se ridicară și în moment ce îi aranja grijuliu crăvata, nu se încumetă să-i privească ochii triști și totuși îmbibați de iubire.

Plecară. Doream să-mi oglindesc privirea, insă ceva mă împiedică.

Întoarsem capul și întîlnii ochii blînzi a unui copil ce erau atît de curioși…atît de flămînzi de cunoaștere. Se crede un nou ”Prometeu” și e gata să demonstreze asta oricui. Minunată stare..

Și eu? Eu..ce privire am? Privirea mea, ce vorbește?

-Poftiți! Serviți cu plăcere.

Privirea ei era atît de chinuită, atît de obosită… Strănsesem buzele cu durere și închisem ușor ochii.

-Vă deranjează ceva?

-Ba nu. E bine. Mersi mult.

Și plecă…

Pentru întîia dată mă preocupau problemele unei chelnerițe. O durea…dorul, sau poate întreg sufletul.

Cei 2 îndragostiți de lîngă mine nu-și mai săturau privirile de…dragoste. Verdele lui striga a fericire, pe cînd al ei, verdele ochilor ei, dansa în apă sălcie de iubire.

Zîmbii ușor și încercai să gust din salata-mi îndrăgită. Terminasem deja cînd ridicasem ochii spre ceas și văzusem ochii în lacrimi a unei fetițe ce se rătăcise. Probabil pe cît de dureros, pe atît de dulce îi clipeau genele lungi. M-am apropiat să-i vorbesc, pentru că iubesc prea mult copiii… Cînd am găsit-o împreună pe mămica sa, mă luase de mînă și-mi zambise, iar ochii mamei sale se umplură a ușurare și sufletul meu – a fericire.

Luasem oglinda în mîini și o deschisem după o mică ezitare. Nimic. Nu vedeam nimic.

Ieșisem în grabă după ce lăsai banii pe masă, înveliți într-o hîrtie pe care scria: ”Zîmbește”  și așteptam neliniștită microbuzul. Încă mai aveam oglinda în mîini… Urcasem într-un final, iar cînd șefu’ stopase la semafor, aveam privirea pierdută mult prea departe…

După ce mă convinsesem că întradevăr nu e un tic al nervului meu optic, îmi focusasem privirea rătăcită în depărtare și gînduri, pe băiatul ce încerca de ceva timp, să-mi atragă privirea prin gesturi rapide ale brațelor. Zîmbii și citisem pe buzele sale: „De ce esti tristă?” Nu reușisem să-i răspund că se și deschise ușa microbuzului… Nu-l știam. Descoperisem oglinda din mîini. Verdele meu era liniștit…atît de calm, atît de împlinit.

-Ce faci cu oglinda? Crezi că minte?

-Și tu…tu Cine esti? : )

va urma..

Hope – Bring Me Flowers

Bring me flowers
And talk for hours
And ooh I like you
And ooh I like how you make me feel
Kiss my face
Your warm embrace
And ooh I like you
And ooh I like how you make me feel

Oh, do do do do do do do

Your heart cares for nothing in return
And I’m just taking
Taking you in
Caught up in your smile
I’m happy as a child
But I’m still drowning
Drowning in your love

Doar pentru o clipită…

Deseori oboseala sufletului își face culcuș în adîncimea clipirilor de pleoape.  Toată repezimea gîndului se contopește cu sterilitatea simțirii formînd cuburi de gheață inofensivă și totodată – apăsător dăunătoare pumnului sensibil numit în termeni medicali – inimă.

Nu doresc  a părea inaccesibilă în valoarea sensului pe care încerc să-l redau și nici isteață nu pretind a fi, eu vreau doar… să mă asculți. Să mă asculți cînd strig în gura mare că gîndul tău nu e nimic altceva decît trăire, cînd spun că dorința ta, nu trebuie sa fie nimic altceva decît drumul parcurs spre muntele ce îți va dezvalui tainele propriei personalități. De ce fugi de tine? De ce te ascunzi printre foarfece și flori?!  De ce te lași obosit de greutatea propiilor tale pleoape căutînd în alții răspunsul la curiasa-ți întrebare?! De ce te lași bătut? Unde ți-i tăria? Unde-s visele în care credeai cu atîta înverșunare?!  Pe unde te-ai pierdut tînărule solitar?!… copil naiv ce ești!

Deseori puterea sufeltul întrece însutit cea a rațiunii, și păcat… pentru că ne pierdem în beția fantasticii noatre existențe… Lasă-le în urmă, continuie sa privești înainte și nu mai avea atîta grija de umbră… se descurcă ea și singură! Pășește peste cioburile amintirilor și nu-ți fie frică de sîngerare, căci sîngele latin n-are gură de vărsare. Ești liber, zămbește și nu mai face atîta pe rănitul! Deschide larg ochii…e soare. Pășește acum înainte și nu uita… totul în viața asta este unic, la fel ca și noi, la fel ca și tine!

Retorică 2

Cine fost-am eu

Ca să-mi permit a te reține

din beția fericirii trecătoare

și culoarea propriului tău vis?!

Cine fost-ai  tu

Să mă faci să aștept

Vise-n cavou oranj

Împlinite în duet?!

Și noi?

Cine oare ne credeam?!

Eroi atotputernici,

sau reprezentanții unicei specii

salvate din iubire?!

Nu am fost decat 2 naivi;

Deținătorii celor mai frumoase piese

De dragoste;

Prizonerii celei mai dulci așteptări

Rătăciți în cel mai magnific vis.

Cine ne credeam, iubitule,

Cînd zîmbeam în răspuns

la invidia tuturor cuplurilor?

Cine eram eu, ca să te alint în lacrimi?!

Cine erai tu, ca să-mi promiți stele?

Ne invidiau, dragul meu

Pentru că noi ocupam cele mai bune

Locuri în sala de teatru

(în care atunci ți-am promis să mă vezi jucînd)

Cel mai luminat trotuar

Cu cea mai frumoasa ninsoare!

Dar tot noi,

În toată spendoarea noastră,

Ne-am ferit la o parte.

Pentru că noi… noi eram prea

isteți să ne lăsăm pradă dragostei.

Cine erai tu? dar noi?

Noi cine ne credeam?!

N.B. 03.01.2010

Absenţă, iarnă, dorinţă sau pur şi simplu incoerenţă?!

Nu doresc a motiva mica mea absenţă prin lipsa mea timp. Nu doresc a spune că nu sunt organizată, dar nici să-mi găsesc scuză. Aşa că pur şi simplu… luasem o mică pauză.

E iarnă. Sunt sigură că  va-ţi dat seama cu toţii. Am papat fulgi din zbor, aşa cum mereu am iubit, am pierdut ore în şir plimbându-mă pe strazi pline de luminiţe colorate, pănă şi la săniuş am mers (Doamne de cand nu fusesem!) Au fost momente în care îmi îngheţase până şi…minţile :-s iar eu – acţionând în conformitate cu îngheţurile de afara sau mai rău… cu ţârfuiala asta tâmpită pe care.. mmmm, o urăsc! Am primit în dar flori de gheaţă scumpă, stele de diamanant, petale de praf  lucitor, dar n-am acceptat nimic din toate acestea. Zicea că nu sunt “de mine” pentru că nu mai sunt “copil”. Ce ştie oare despre copilărie? Nu-i place să fie copil pentru că copil era doar împreună cu mine. Şi totuşi…nu contează pentru că, darul pe care întradevăr l-am acceptat de Crăciun a fost…apropiere. Apropiere de cei dragi sufletului meu, chiar daca unii încă sunt departe fizic, chiar dacă steaua mea geamănă îmi trimite căldură de la mile depărtare, chiar de… afară-i rece.

Vreau sa merg la brăduţ! Mi-e dor de stele…

De dragul tau

De dragul tau m-am innorat si-am nins,
M-am recompus din nori si fulgi, iubito,
Si m-am surpat din ceruri dinadins.
Pacat de-atata iarna ce-ai mintit-o.

Eram un hohot infernal de fulgi,
Lava de alb, jaratic de candoare,
Cazand pe zare in valtori prelungi,
Bland condamnat la moarte prin ninsoare.

Ningeam curat, ningeam conspirativ,
Ningeam in febra rece si-n nestire,
Ca un dogmatic trist si emotiv
Cu-o ultima credinta in iubire.

O, si-aprindeam mari ruguri in colind
Si imi chemam in taina faclierii
Sa te pastreze pura, imblanzind
In carnea mea, toti lupii si toti jderii.

Dar tu ti-ai ras de-aceasta iarna-a mea
Cu fulgi naivi. Si te-ai lasat furata
De-o iarna de carton si mucava,
Cu fulgi vopsiti cu creta colorata.

Zapada mea a nins in spatiu gol.
Tu suradeai intr-o ninsoare roza;
Instincte-n blugi, un dor de staniol
Iti infloreau in piept, ca-ntr-o hipnoza.

Ce-a fost: un vis? iluzii fara sens?
O drama-a fost! O lupta nefireasca
In care albul a pierdut imens,
Strivit de-o lege mult prea pamanteasca.

Acum, nici nu mai sufar. Trist si-nvins,
Atat mai pot si-as vrea sa-ti spun, iubito:
De dragul tau m-am innorat si-am nins,
Pacat de-atata iar na ce-ai mintit-o.

Arcadie Suceveanu