Întuneric. Îi era groază să coboare scările. Erau 300 la număr, iar urletul câinilor nu-i inspira deloc încredere în sine. Ce nu ar fi dat să fie acum pe mal de mare… Pădurea în care se afla însa, era înconjurată de munţi. Se încapăţinase să urce scările, chiar dacă era ceaţă. Îşi aranjase o întâlnire cu preotul şi soţul (bine…deja ex-ul). Preotul era un tip mofturos, bătrân şi tăcut. Ex-ul?! Mă abţin de la comentarii. Omul cel cu “sfânta putere”, acceptat uşor să urce scările 300, însă avu o singură condiţie:(bat-o vina!) să-i stea în putinţă să amâne sfântă programare, dacă, Cel de sus trimite multă ceaţă. Aşa ca-n nenumaratele situaţii ce i se păreau deja prescrise, norocul nu-i surâse nici de această dată, aşa că… Ceaţă. Întuneric. Urşi! Se temea de urşi. Căuta grăbită în ruxacul său, căştile. Astfel era în siguraţă, astfel nu avea să audă urletul lor. Îi era groază să coboare scările. Erau 300 la număr.
Aşa cum se şi aşteptase, soţul (de ce nu mă pot deprinde să-i spun ex-ul?!) nu venise. Probabil stătea de vorbă acum cu cei 2 vecini buimaci de la etajul întâi, sau bătea străzile pretinzând că “meditează”. Cert e faptul că era singurică în vârful de munte. Urlete de câini, urşi….căşti şi doi ochi ce priveau în gol. Îşi amintea cum se logodise pe malul mării…desculţ, cu buchetul de mireasă format din flori de zâmbet şi ochi a lui. Cu inele din aur prost şi coroniţă din flori de “nu mă uita”. Cuvintele preotului “sunteţi nebuni” îi răsunau acum în minte. Daaaa, nebuni mai erau. Şi dacă tot se logodiseră pe mal de mare, urmau să devorţeze pe vârf de munte… nu?! Aşă că îi aştepta. Şi ce conta dacă era ceaţă? Era absurd să amâni astfel de ceremonie din pricina ei. Şi-n plus… urletele de urşi au devenit melodioase. Au un ritm!
Ceaţă. Întuneric. Fum.
Era singurica. Acum desculţ.
Realizase: nici măcar la ceremonia de divorţ nu erau prezenţi: nici ex-ul…nici “tipul cu puterea”.