Uitat ianuarie

Noiembrie 29, 2009

Cadru alb,
Topeai zapada intre pleoape
Sau radeai cu lacrimi,
Cine sa deosebeasca
Zambetul tau de cer,
Tu spuneai:
-Uite cum ne ingroapa Dumnezeu in iubire!
-Aripi din nea ,iubito,
Se deschide eternitatea in fata ta!

Acoperisul trosnea
Apasat de uitarea cea alba,
Ne confundam cu
Impreunate troiene
Uitate de maine,
De gelozie ,de egoism,
Ningea de jos in sus ,
Iar noi faceam dragoste
In cer.
Ningea de sus in jos,
Peste bulgarele negru ce isi zice pamant
Cu furia unei apocalipse
Acum departe de noi,
Peste iarna din oameni
Si trecute rani cicatrizate ningea:
-ingeri suntem iubito,cu aripi din nea!
Ea radea.

Anunțuri

<3

Noiembrie 24, 2009

Caci ma trezistem intr-o zi hotarata sa incep a trai.  era soare, iar mirosul cafelei cu lamaie, imi strapungea memoriile, cautand sa le inalte innecandu-le. linistea era strapunsa de notele de pian a vecinului. stia ca doresc sa incep a trai, de aia imi canta dis-de-dimineata.

mirosea a flori… nicicand nu lasi flori far’ de ciocolata..si in plus visasem ca de data asta uitasei. uitasei sa-ti iai drogul de dimineata. Insa am zambit usor… asa cum le place tuturor, asa cum ea m-a invatat, caci in ziua ceea, ma trezisem si incepusem sa traiesc.

speachless

priviti intregul filmulet!

Mirosuri încuiate

Noiembrie 23, 2009

Si daca am depozita mirosuri?

ce amintire poate fi mai vie si mai      definitorie ca aroma, mirosul unei fiinte,  ca gustul unei culori?
Ai dori sa pot depozita mirosuri in cutii   colorate, incuiate cu chei minuscule de  argint.
Sa le asortez dantele din stofe si culori diferite, sa le dau fiecaruia forma aparte in ordine ca sa le personizez pe fiecare in parte, asa cum erau si proprietarii lor, unici, diferiti, speciali! Si astfel…. doar  optic, la prima vedere, cutia sa strige ca o cheama Andreea, Daria, Albert, David etc.

Am dat amintirilor nume. Nume de cutie si de culoare, nume de miros! As dori sa pot depozita mirosuri… insa am doar depozitul. un depozit de cutii colorate, asortate, prafuite si uitate.

Noiembrie 13, 2009

  • „Caci toti ucidem ce ni-i drag/Si-ntindem mortii prada,/Unii ucid cu dezmierdari,/Multi cu priviri de-otrava,/Cei lasi ucid cu sarutari/Iar cei viteji cu spada…” (Oscar Wilde)
  • A citi memorii inseamna a face o baie de cenusa. Si este un bun exercitiu de autoincinerare.

Noiembrie 11, 2009

Mă îmbată sunetul dorului
când vântul fuge şi dezleagă, când acea privire mai zâmbeşte, când amintirea rătăceşte.
Mă doare apropierea…Nu-ţi feri privirea.

Şi gândul mă răneşte
când briza nu mai bate, când liniştea nu mai cântă, când valul nu se sparge.
Mă usucă lacrima…Nu-ţi feri privirea.

Mă fericeşte soarele
când mă arde sărutul, când mă-ncălzeşte zboru, când mă-nbrăţişează dimineaţa.
Mă iubeşte dragostea…Nu-ţi feri privirea.

Divorţ

Noiembrie 7, 2009

Întuneric. Îi era groază să coboare scările. Erau 300 la număr, iar urletul câinilor nu-i inspira deloc încredere în sine. Ce nu ar fi dat să fie acum pe mal de mare… Pădurea în care se afla însa, era înconjurată de munţi. Se încapăţinase să urce scările, chiar dacă era ceaţă.  Îşi aranjase o întâlnire cu preotul şi soţul (bine…deja ex-ul). Preotul era un tip mofturos, bătrân şi tăcut. Ex-ul?! Mă abţin de la comentarii. Omul cel cu “sfânta putere”, acceptat uşor să urce scările 300, însă avu o singură condiţie:(bat-o vina!) să-i stea în putinţă să amâne sfântă programare, dacă, Cel de sus trimite multă ceaţă. Aşa ca-n nenumaratele situaţii ce i se păreau deja prescrise, norocul nu-i surâse nici de această dată, aşa că… Ceaţă. Întuneric. Urşi! Se temea de urşi. Căuta grăbită în ruxacul său, căştile. Astfel era în siguraţă, astfel nu avea să audă urletul lor. Îi era groază să coboare scările. Erau 300 la număr.

Aşa cum se şi aşteptase, soţul (de ce nu mă pot deprinde să-i spun ex-ul?!) nu venise. Probabil stătea de vorbă acum cu cei 2 vecini buimaci de la etajul întâi, sau bătea străzile pretinzând că “meditează”. Cert e faptul că era singurică în vârful de munte. Urlete de câini, urşi….căşti şi doi ochi ce priveau în gol. Îşi amintea cum se logodise pe malul mării…desculţ, cu buchetul de mireasă format din flori de zâmbet şi ochi a lui. Cu inele din aur prost şi coroniţă din flori de “nu mă uita”. Cuvintele preotului “sunteţi nebuni” îi răsunau acum în minte. Daaaa, nebuni mai erau. Şi dacă tot se logodiseră pe mal de mare, urmau să devorţeze pe vârf de munte… nu?! Aşă că îi aştepta. Şi ce conta dacă era ceaţă? Era absurd să amâni astfel de ceremonie din pricina ei. Şi-n plus… urletele de urşi au devenit melodioase. Au un ritm!

Ceaţă. Întuneric. Fum.

Era singurica. Acum desculţ.

Realizase: nici măcar la ceremonia de divorţ nu erau prezenţi: nici ex-ul…nici “tipul cu puterea”.

De neiertat?!

Noiembrie 5, 2009

Deseori mi-am pus aceasta intrebare. A nu ierta inseamna a fi cu nimic mai bun decat acel ce a gresit. A nu ierta inseamna a fi rece, a fi sec, a fi… pustiu. Si ce daca?! Apare intrebarea si ce daca?… ai dreptul sa fii pustiu, nu? ba da… ai dreptul, pentru ca din moment ce cutitul ajunge la os, pustiu sau nu, nu mai conteaza. efectiv, nu mai conteaza… suntem reci, si pustii si seci, dar who cares, nimic nu intareste mai mult ca greutatile.  Ai sa treci si tu, scumpa mea, asa cum am sa trec si eu si cu timpul…vei ierta si tu, asa cum voi putea ierta si eu. Iar familiile nostre, vor fi altfel.. vor fi pline de caldura, dragoste si mai ales… dorinta de a fi mereu impreuna, mereu uniti!

De neiertat?! Nu… timpul ne va invata sa iertam.

Doar atunci

Noiembrie 3, 2009

Atunci când cerul va cădea,
ochii ei vor încheia
romanţa ultimului vis.

Doar când cerul se va dărâma,
genele zâmbetului ei,
se vor îndoi uşor
uscând lacrima întâiului
freamat.

Atunci când cerul se va nărui,
ale sale mâini vor înceta
să mângâie vorba dulce
a sufletelor dragi.

Pe vremea când cerul se va prăbuşi,
umbra ei se va desprinde
şi zâmbetul va parafraza
suspine.

Şi numai atunci când cerul se va sfărâma,
paşii ei vor stopa
a limpezi cărări
spre ea…