Abis și înălțare

Ianuarie 25, 2010

Săpînd prăpastia

nu faci decît să mă

ridici spre cer.

și iubindu-mă,

îți semenezi liniștit

calea spre abis.

Tu să taci!

Căci tăcerea ta,

fascinează a mea cădere

ș-apoi…

abisul tău e propria-mi

claritate.

Anunțuri

Visare?

Ianuarie 20, 2010

Iubesc
să-mi cînt visarea
sub colț de stea albastră
tragînd însetată din seva
cristalului uitării.
Cred
în aripile noului
cavou cu miros de scortisoara
dulce.
Acum că ninge, zîmbești feeric
chiar de îți arunc
Priviri tăioase.
și cîntă…
Cîntă mîinile noastre
in gerul lui ianuarie.
Să vorbească tăcerea,
Nu mă întrerupe atîta!
20.01.10

Gînd dezgolit sau.. Priviri

Ianuarie 16, 2010

E zi de lucru. Toată lumea e grăbiă, aiurită, diferită! Trebuia să iau și eu prînzul înainte de a merge la serviciu și mă bucurasem că aveam timp destul pentru a o face în linște.
Deși îmi promise să-mi aducă comanda în 15 minute, chelnerița înîrziase destul încat să pot analiza flămîndă, privirile tuturor celor ce veneau, plecau sau pur și simplu erau prezenți.
Cît de mult te poate da de gol o privire!
Negrul ochilor bătrînului era obosit și împăienjenit de griji, pe cînd ochii ei, femeii trecute de 40, strigau că doresc atenție. Am scos oglinda și am pus-o pe masă, însă nu am deschis-o…
Încercam să examinez privirea fetei de vis-a-vie ce era însetată de..el! Era luciasă, strălucitoare, lunecoasă cu toate că acesta continua a privi în jos, spre mainile crăpate de vînt. Ochii săi vorbeau că nici măcar nu auzea entuziasmul fetei, așa că se ridicară și în moment ce îi aranja grijuliu crăvata, nu se încumetă să-i privească ochii triști și totuși îmbibați de iubire.
Plecară. Doream să-mi oglindesc privirea, insă ceva mă împiedică.
Întoarsem capul și întîlnii ochii blînzi a unui copil ce erau atît de curioși…atît de flămînzi de cunoaștere. Se crede un nou ”Prometeu” și e gata să demonstreze asta oricui. Minunată stare..
Și eu? Eu..ce privire am? Privirea mea, ce vorbește?
-Poftiți! Serviți cu plăcere.
Privirea ei era atît de chinuită, atît de obosită… Strănsesem buzele cu durere și închisem ușor ochii.
-Vă deranjează ceva?
-Ba nu. E bine. Mersi mult.
Și plecă…
Pentru întîia dată mă preocupau problemele unei chelnerițe. O durea…dorul, sau poate întreg sufletul.
Cei 2 îndragostiți de lîngă mine nu-și mai săturau privirile de…dragoste. Verdele lui striga a fericire, pe cînd al ei, verdele ochilor ei, dansa în apă sălcie de iubire.
Zîmbii ușor și încercai să gust din salata-mi îndrăgită. Terminasem deja cînd ridicasem ochii spre ceas și văzusem ochii în lacrimi a unei fetițe ce se rătăcise. Probabil pe cît de dureros, pe atît de dulce îi clipeau genele lungi. M-am apropiat să-i vorbesc, pentru că iubesc prea mult copiii… Cînd am găsit-o împreună pe mămica sa, mă luase de mînă și-mi zambise, iar ochii mamei sale se umplură a ușurare și sufletul meu – a fericire.
Luasem oglinda în mîini și o deschisem după o mică ezitare. Nimic. Nu vedeam nimic.
Ieșisem în grabă după ce lăsai banii pe masă, înveliți într-o hîrtie pe care scria: ”Zîmbește”  și așteptam neliniștită microbuzul. Încă mai aveam oglinda în mîini… Urcasem într-un final, iar cînd șefu’ stopase la semafor, aveam privirea pierdută mult prea departe…
După ce mă convinsesem că întradevăr nu e un tic al nervului meu optic, îmi focusasem privirea rătăcită în depărtare și gînduri, pe băiatul ce încerca de ceva timp, să-mi atragă privirea prin gesturi rapide ale brațelor. Zîmbii și citisem pe buzele sale: „De ce esti tristă?” Nu reușisem să-i răspund că se și deschise ușa microbuzului… Nu-l știam. Descoperisem oglinda din mîini. Verdele meu era liniștit…atît de calm, atît de împlinit.
-Ce faci cu oglinda? Crezi că minte?
-Și tu…tu Cine esti? : )
va urma..

Doar pentru o clipită…

Ianuarie 11, 2010

Deseori oboseala sufletului își face culcuș în adîncimea clipirilor de pleoape.  Toată repezimea gîndului se contopește cu sterilitatea simțirii formînd cuburi de gheață inofensivă și totodată – apăsător dăunătoare pumnului sensibil numit în termeni medicali – inimă.

Nu doresc  a părea inaccesibilă în valoarea sensului pe care încerc să-l redau și nici isteață nu pretind a fi, eu vreau doar… să mă asculți. Să mă asculți cînd strig în gura mare că gîndul tău nu e nimic altceva decît trăire, cînd spun că dorința ta, nu trebuie sa fie nimic altceva decît drumul parcurs spre muntele ce îți va dezvalui tainele propriei personalități. De ce fugi de tine? De ce te ascunzi printre foarfece și flori?!  De ce te lași obosit de greutatea propiilor tale pleoape căutînd în alții răspunsul la curiasa-ți întrebare?! De ce te lași bătut? Unde ți-i tăria? Unde-s visele în care credeai cu atîta înverșunare?!  Pe unde te-ai pierdut tînărule solitar?!… copil naiv ce ești!

Deseori puterea sufeltul întrece însutit cea a rațiunii, și păcat… pentru că ne pierdem în beția fantasticii noatre existențe… Lasă-le în urmă, continuie sa privești înainte și nu mai avea atîta grija de umbră… se descurcă ea și singură! Pășește peste cioburile amintirilor și nu-ți fie frică de sîngerare, căci sîngele latin n-are gură de vărsare. Ești liber, zămbește și nu mai face atîta pe rănitul! Deschide larg ochii…e soare. Pășește acum înainte și nu uita… totul în viața asta este unic, la fel ca și noi, la fel ca și tine!

Retorică 2

Ianuarie 11, 2010

Cine fost-am eu
Ca să-mi permit a te reține
din beția fericirii trecătoare
și culoarea propriului tău vis?!
Cine fost-ai  tu
Să mă faci să aștept
Vise-n cavou oranj
Împlinite în duet?!
Și noi?
Cine oare ne credeam?!
Eroi atotputernici,
sau reprezentanții unicei specii
salvate din iubire?!
Nu am fost decat 2 naivi;
Deținătorii celor mai frumoase piese
De dragoste;
Prizonerii celei mai dulci așteptări
Rătăciți în cel mai magnific vis.
Cine ne credeam, iubitule,
Cînd zîmbeam în răspuns
la invidia tuturor cuplurilor?
Cine eram eu, ca să te alint în lacrimi?!
Cine erai tu, ca să-mi promiți stele?
Ne invidiau, dragul meu
Pentru că noi ocupam cele mai bune
Locuri în sala de teatru
(în care atunci ți-am promis să mă vezi jucînd)
Cel mai luminat trotuar
Cu cea mai frumoasa ninsoare!
Dar tot noi,
În toată spendoarea noastră,
Ne-am ferit la o parte.
Pentru că noi… noi eram prea
isteți să ne lăsăm pradă dragostei.
Cine erai tu? dar noi?
Noi cine ne credeam?!
N.B. 03.01.2010